Flacara: Moshe & Mordechai, un blog politic cu "poezie"

"Moshe & Mordechai" a luat doi ani la rand premiul pentru "Cel mai bun site politic", la roblogfest. O merituoasa distinctie, pentru forta si expresivitatea scriiturii lui Daniel Octavian Bejan.
- Cum si cand a inceput povestea Moshe & Mordechai?
- Candva pe la sfarsitul lui 2007. E o poveste! Scriam pe atunci intr-un alt blog, de cu totul alta factura, alt registru, alte preocupari. Exista, printre cei care ma citeau, un comentator statornic, care de cele mai multe ori reusea, in comentariile sale, sa eclipseze ceea ce scriam eu in articol, prin elocinta si umor. Ne-am imprietenit si, dupa o vreme buna, in care, ca doi morocanosi batrani, ne pierdeam vremea mormaind la toate cele care se intampla in lume, am decis ca am putea scrie un blog impreuna. Asa a inceput. In primele luni blogul a fost scris in doi. Apoi, din motive care nu au nici o legatura cu noi, colegul meu a fost nevoit sa renunte si am ramas singur. Am ramas singur si de atunci incerc sa ma descurc singur. Ar mai trebui povestit ceva aici: am ramas prieteni si, anul acesta, in sfarsit, am reusit sa ne si cunoastem. Adica ne-am intalnit fata in fata, pentru prima data, si ne-am strans mainile. Pentru ca, va vine sa credeti sau nu, pana in primavara aceasta, nu ne-am intalnit niciodata - locuim in orase diferite.
- Daca dai search Google, afli despre Daniel Octavian Bejan ca e scriitor; parca doar una sau doua referinte sunt legate de site...
- Ma bucur ca asa stau lucrurile. Stiu ca traim intr-o vreme in care esti masurat in functie de ceea ce marturiseste sfantul Google despre tine, dar ma sacaie ideea ca motorul de cautare ar putea sti despre mine mai mult decat stiu eu insumi. Nu sunt un tip extrem de sociabil, as spune ca dimpotriva. Daca vorbim despre blog, nu ma intereseaza decat intr-o foarte mica masura traficul, nu simt nevoia de a ma promova; de fapt, evit in mod programatic toate lucrurile care descriu reteta succesului in blogosfera. Multi dintre colegii sau prietenii mei din blogosfera cheltuiesc resurse importante pentru a castiga respectul celorlalti. Eu, dimpotriva, incerc doar sa-mi pastrez respectul de sine. Vreau sa discutam idei, stari, principial, nu simt deloc nevoia de a-mi folosi prezenta on-line ca o platforma de auto-promovare, nici ca un alibi pentru eventualele neimpliniri din viata reala. Ca sa o scurtez, habar nu am ce stie Google despre mine. Nu m-a interesat niciodata sa aflu. E paradoxal, stiu, pentru cineva care functioneaza, cu o anume staruinta, in on-line.

"On-line-ul e mai direct, mai accesibil, evident, dar si mai volatil. Tocmai de aceea, de cele mai multe ori, on-line-ul ingaduie o forma de libertate care in tiparitura ar fi inacceptabila. Ma tem, totusi, ca nu prea stim ce sa facem cu libertatea asta pe care ne-o ofera on-line-ul si o irosim pe lucruri de nimic, pe exclamatii perisabile, indignari irelevante si reverii frivole."

- Am citit o postare a unui domn, care spunea ca sunteti... Mircea Badea.
- Am mai auzit teoria asta. Mai are rost sa spun ca, evident, nu sunt Mircea Badea? De fapt, chestia asta mi se pare fara sens. Mircea are propriul blog, nu se sfieste sa spuna ce are de spus acolo sau la televizor, fara a simti nevoia unui pseudonim. Am povestit la inceput de ce eu am optat pentru un pseudonim.
- Se mai fac si alte confuzii in ceea ce va priveste?
- Frecvent. Desi nu am ascuns niciodata cine se ascunde sub pseudonim, nu am gasit potrivit sa transfer relativa notorietate a "personajului Mordechai" catre cel care sunt cu adevarat, nici nu am folosit pseudonimul pentru a ma ascunde. Am auzit teorii dintre cele mai naucitoare in ceea ce priveste prezumtiva identitate a lui Mordechai. Ba ca ar fi Cartarescu, intr-o bizara, dedublare, ba Cristian Tudor Popescu, Adrian Nastase, Toni Grecu sau Ioan Grosan. Elvis nu a fost inca introdus intre ipoteze. A existat un text de al meu care a avut o teribila circulatie pe net, atribuit fiindu-i lui Cristian Tudor Popescu. La acel moment domnul Cristian Tudor Popescu a fost pus in situatia de a preciza public ca nu are nici o legatura cu textul respectiv. O agentie de presa i-a cerut scuze de presa, acuzandu-ma pe mine de fals, daca va puteti imagina! In fine, o intreaga nebunie.
- Aveti stil, o scriitura percutanta. Aveti vreun regret ca nu publicati si pe hartie? (Din documentarea mea firava, nu stiu sa o faceti.)
- Public si pe hartie. Nu atat de des pe cat mi-as dori. Nu depinde numai de mine, totusi. Tine in buna masura si de bunavointa editorilor, dar si de exigentele pe care mi le impun. Am facut greseala de a trimite spre tipar texte de care nu eram pe deplin multumit si n-as repeta-o. Daca recitesc acum Povestile unui mizantrop, imi dau seama ca as rescrie doua treimi din ceea ce e acolo, iar o alta treime nu ar mai exista in carte. Scriu mult, am aproape gata materia pentru trei noi carti care vor aparea atunci cand voi crede ca sunt gata de tipar. Desigur, cu conditia de a gasi si un editor potrivit.
- Care sunt, dupa dv., virtutile de a fi un editorialist on-line?
- Cred ca indiferent daca e vorba de on-line sau print, conditia e aceeasi: onestitatea. Asta e, din perspectiva mea, conditia fundamentala. Sigur, putem vorbi despre stilistica, inteligenta analitica si alte accesorii, dar in lipsa onestitatii nu esti altceva decat un tarcovnic inganand pomelnicul recitat de altul.
- Nu aveti decat un banner pe site, cu Universitatea Bucuresti... Unii bloggeri fac bani din publicitate pe site...
- Foarte bine ca fac. E si normal. Eu nu am facut pana acum publicitate. Nu mi-am propus, cel putin pana acum, sa fac bani din ceea ce scriu acolo. Poate ca asta se va schimba, dar pana acum n-am gasit potrivit sa fac asta, desi nu au lipsit ofertele. M-am implicat (de cele mai multe ori fara a fi solicitat) in cateva cauze umanitare, pentru ca am simtit ca asa trebuie sa fac. Probabil, in viitorul apropiat voi accepta publicitate pe site, dar doar in anumite conditii. Si, cu certitudine, nu am sa transform blogul intr-un avizier pentru negustori. Ramane, totusi, de vazut, daca si cine pot fi cei interesati de asociere cu ceea ce scriu eu acolo.
- Stiti cine sunt cititorii dv.?
- Intr-o anume masura. Primesc, cu o anume frecventa, comentarii care incep cu "Te citesc de mult, dar nu am comentat..." Exista o disproportie teribila intre numarul de cititori si numarul de comentatori, pe care multa vreme nu mi-am explicat-o. Am ajuns, apoi, sa ii cunosc pe unii dintre cititori si am gasit mai multe explicatii pentru asta. Sigur, m-as bucura sa-i cunosc pe mai multi dintre ei, dar nu vad cum s-ar putea intampla asta. Oricum, mi-ar placea sa ii pot socoti pe toti prieteni.
- Cunoscutul blogger Chinezu se "enerva" ca nu scrieti mai mult. De ce nu scrieti mai mult?
- Stiu la ce se referea Cristi si reprosul lui e magulitor, dar suntem prieteni, asa ca il inteleg. Cred ca scriu atat cat trebuie. Unele lucruri se si vad public imediat, altele au de asteptat. Nici nu simt nevoia, cel putin in privinta blogului, de a scrie doar pentru a fi prezent acolo. Multi fac asa. Au un blog in care scriu ca ei sunt bloggeri si au un blog in care scriu despre faptul ca ei sunt bloggeri si au un blog in care... si asa mai departe.
- Unii va admira. Enervati, pe bune, pe careva?
- Fara indoiala, ii scot pe destui din sarite. Si au ei grija sa imi dea de veste despre asta. Le cer scuze. Am spus-o si mai devreme: nu caut respectul altora, vreau sa mi-l pastrez pe al meu. Nu se intampla doar pe blog, numai in on-line. Oamenii simt nevoia asta teribila de a-si impune punctul de vedere, simpla enuntare a opiniei nu-i satisface. Au nevoie sa te convinga ca e asa cum cred ei, ideea ca poti supravietui confortabil in spatiul propriilor tale opinii ii incomodeaza. Argumentele nu isi propun sa demonstreze, ci sa converteasca, sa im-
puna. Uneori cu violenta. Exista categoria asta de cititori, care te aplauda cata vreme gasesc in ceea ce spui lucrurile cu care rezoneaza. Apoi isi imagineaza ca ai obligatia de a scrie si de a gandi numai in felul acela. Respectul pe care ti-l acorda depinde de asta. Daca, la un moment, iesi din teritoriul in care te-au repartizat ei, atunci neaparat e datoria lor sa te sanctioneze. Sunt oameni care nu vor neaparat sa citeasca, nu sunt interesati de opinii, au doar nevoie de a-si valida propriile opinii. Or, nuantele in care te pierzi tu, pot zgandari convingerile lor - situatie deloc reconfortanta. Cum pe blog vorbesc destul de mult despre politica, e limpede ca starnesc multa enervare. Mai ales in conditiile in care ma incapatanez sa ma raportez la un set de principii si nu sa ma asez sub flamura vreunei formatiuni. Doi ani la rand blogul meu a fost desemnat, de catre cei de la roblogfest, cel mai bun blog politic. Ei bine, asta a fost singura categorie la care, pentru premiu, nu a existat sponsor. Sugestiv, nu?
- Credeti ca pot influenta cu ceva formatorii de opinie din blogosfera soarta unei natii?
- Cred ca da. Nu sunt insa convins ca noi suntem, totusi, una dintre acele natii.